Vasile Ungureanu, TEZAUR UMAN VIU, partea I скачать в хорошем качестве

Vasile Ungureanu, TEZAUR UMAN VIU, partea I

Vasile Ungureanu a memorat cântecele în preajma tatălui său, înconjurat de serile lungi de iarnă, de povestaşi şi doinitori, de oamenii pădurii şi stânelor. În anii de liceu a deprins „după auz” saxofonul, în acel perimetru ascultând din când în când alămurile unei fanfare. Instrumentul exotic i-a adus şi bănuţi şi popularitate vreme de zece ani în anturaje cu miri, nuni mari şi nuntaşi ori la „gioc”. De nelipsit în fruntea tarafului, pădurarul rapsod Vasile e de găsit în locurile însemnate de voie bună, iar în dreapta lui, ca în ceasul cununiei, este perechea lui credincioasă, Paraschiva, învăţătoarea de la Mălini care a deprins respectul pentru veşmintele ţărăneşti de la părinţii ei, Maria şi Gheorghe Ionescu, o deprindere pe care o cultivă şi în ucenicii ei şcolari. Vasile Ungureanu este un baci semeţ, drept precum Crucea Talienilor, om pietros, fudul ca un păun, cu o privire de cerb la boncănit în care se rotesc obcine, văpăi din „focul viu” ancestral aprins şi vegheat de mii de ani de întâii păstori ai lumii. Cântecele care curg din acest om-munte, prin fluierele sale lungi, închipuie nori gâlgâind peste Suha şi Stânişoara, zăcăminte aurifere destrămate de vârtejurile Bistriţei, singurătăţi tulburate de cuci şi pajure. Premiul I la Festivalul „Cântarea României”, succesul de pe scena Ateneului Român ori în Franţa, la Consiliul Europei de la Strasbourg (1996), în Polonia, Ungaria şi Ucraina, dar şi în numeroase festivaluri din ţară nu răsplătesc mândria unui om care impune prin statură, ci capitalul său cultural-popular, naturaleţea şi acurateţea, autenticitatea repertoriului său şi, nu în ultimul rând, starea sa de veghe faţă de comorile vechimii, şederea curmeziş împotriva influenţelor stricătoare.