SLUJITOAREA MISTERIOASĂ ÎL VRĂJEȘTE PE REGELE SINGURATIC / POVEȘTI DE EPOCĂ скачать в хорошем качестве

SLUJITOAREA MISTERIOASĂ ÎL VRĂJEȘTE PE REGELE SINGURATIC / POVEȘTI DE EPOCĂ

În vasta fortăreață din Târgoviște, unde vânturile reci ale Carpaților mângâie zidurile groase de piatră, Regele Vlad Tepeș, la cei 50 de ani ai săi, privește peste pământurile Valahiei cu o durere tăcută ce-i apasă sufletul. Pierderea soției sale, Ana, zdrobită de stâncile abrupte acum cinci ani, l-a lăsat gol pe dinăuntru, ca o candelă stinsă într-o noapte fără lună. Bogățiile coroanei – blănuri fine din Munții Făgăraș, vase de argint lucrate de meșteri din Brașov, aur din minele de la Roșia Montană – nu-i alină inima, iar zâmbetul i-a devenit un străin uitat. Îmbrăcat în mantia sa regală, tivită cu fir de mătase roșie, Vlad trece prin sălile lungi ale castelului, unde umbrele focului din șeminee dansează pe pereți, dar nu-i încălzesc sufletul. Oamenii din jur – sfetnici, gărzi, slujitori – îl privesc cu respect, dar și cu teamă, căci greutatea coroanei l-a făcut distant, un om al datoriei, nu al bucuriei. Într-o dimineață cenușie de toamnă, când cerul de deasupra Târgoviștei părea să plângă cu picături fine de ploaie, o nouă slujitoare păși în curtea castelului, purtând pe umeri o pelerină simplă, udă de drum lung. Sorina Adewale, la 36 de ani, avea pielea ca abanosul lustruit și ochii verzi precum smaraldele ascunse în adâncul pădurilor valahe. Frumusețea ei era ca o floare rară pe câmpurile arse de soare, iar postura dreaptă, de o eleganță neașteptată pentru o slujnică, făcea să se oprească privirile tuturor. Fusese adusă să îngrijească apartamentele reginei moarte, un loc unde praful se așezase peste amintiri, iar țesăturile de pe pereți, brodate cu stema familiei Tepeș – un corb negru pe fond stacojiu – păreau să plângă și ele pierderea Anei. Sorina intră în încăpere cu pași siguri, ducând cu ea o traistă de pânză în care se auzea clinchetul discret al unor ierburi uscate, un obicei ciudat ce stârni șoapte printre ceilalți slujitori. Vlad o zări prima oară în timp ce trecea pe un coridor lung, cu ferestre arcuite ce dădeau spre curtea interioară. Sorina ștergea un cufăr vechi al Anei, sculptat cu modele florale din lemn de stejar, iar mâinile ei delicate păreau să mângâie fiecare crestătură cu o grijă ce nu se potrivea cu munca aspră a unei slujnice. Afară, frunzele uscate ale unui tei bătrân se rostogoleau pe pavaj, purtate de vânt, iar lumina slabă a soarelui pătrundea prin geamuri, învăluind-o pe Sorina într-un halou blând. Regele se opri, ascuns de umbra unui stâlp, și o privi în tăcere, simțind un fior ciudat, ca o adiere de primăvară într-un iad de gheață. Ceva din felul în care ea aranja o pătură veche de lână, cusută cu fir de aur de mâinile Anei, îi aminti de zilele când castelul era plin de viață, nu doar de ecouri. „Cine ești tu, femeie?” murmură el pentru sine, dar nu îndrăzni să se apropie, nu încă. Curtea castelului zumzăia deja cu vorbe despre noua venită. „E străină, nu-i de-a noastră,” șușoteau slujitorii, aruncând priviri piezișe spre pielea ei neobișnuită pentru Valahia. Unii spuneau că ar fi venit de dincolo de Dunăre, poate din ținuturi bizantine sau chiar mai departe, unde soarele arde pământul până devine negru ca tăciunele. Alții, mai bătrâni, precum baba Floarea, o femeie de 60 de ani care spăla rufele în curte, ziceau că ochii ei verzi aduc aminte de spirite păgâne din poveștile spuse la gura sobei. Dar Sorina nu părea să bage în seamă bârfele; își vedea de treabă, curățând candelabrele grele de fier, ale căror lumânări arse de mult nu mai luminau decât umbre. În mâinile ei, până și cele mai banale obiecte – o perie de lemn, un ulcior crăpat – păreau să capete o nouă viață, iar castelul, treptat, începea să respire o altă energie. Pe măsură ce zilele treceau, Vlad găsea motive să treacă mai des pe lângă apartamentele reginei. Uneori o auzea fredonând încet o melodie necunoscută, cu tonuri joase și dulci, care păreau să vină din altă lume. Sunetul îl urmărea până în sala tronului, unde scaunul său, sculptat din lemn de nuc și acoperit cu piele de urs, stătea ca un martor mut al frământărilor lui. Într-o seară, când ceața se ridicase de pe râul Ialomița și învăluia castelul într-o mantie albă, Vlad coborî în curte, atras de o lumină slabă ce venea dinspre bucătării. Acolo o găsi pe Sorina, singură, aplecată peste o masă de lemn, sortând frunze uscate de mușețel și pelin, mirosul lor umplând aerul cu o aromă amară, dar reconfortantă. „Cum te cheamă?” întrebă el, vocea sa gravă spărgând liniștea. Ea ridică privirea, iar ochii ei verzi îl țintuiră, calmi și adânci, ca apele lacului Vidraru într-o zi senină. „Sorina, domnia ta,” răspunse ea, iar glasul ei era ca o șoaptă caldă peste un foc pe cale să se stingă. Regele rămase nemișcat, simțind cum ceva în el se clătina, ca un zid vechi pe care vântul începe să-l roadă. Nu era doar frumusețea ei – deși chipul ei, cu trăsături fine și buze pline, ar fi putut opri orice om în loc – ci felul în care părea să poarte o tărie tăcută, o poveste ascunsă sub pielea ei întunecată.