Seria Oriental - Volumul 03 - De la Bagdad la Stambul - Partea 01 - Karl May скачать в хорошем качестве

Seria Oriental - Volumul 03 - De la Bagdad la Stambul - Partea 01 - Karl May

#karlmay #oriental #bagdad #stambul #carti #cartiromana #lecturiaudio #lecturi #teatru #teatruonline #teatruaudio #cartiaudioromana #cartiaudio În calea tâlharilor. La sudul nemărginitului pustiu sirian şi mesopotamic, între Marea Roşie şi Golful Persic, se întinde Peninsula Arabia, ale cărei coaste pătrund până departe în vijelioasa mare arabo-indiană1. În unele locuri dinspre litoral, pământul este foarte roditor, dar cu cât pătrunzi în interior acesta devine stâncos şi sterp, înfăţişând imaginile jalnice şi groteşti, des întâlnite în Orient, ale unor dealuri contorsionate, cu drumuri anevoioase, care-şi fac loc printre numeroşi munţi golaşi, denumiţi Shammai. Această ţară, a cărei întindere exactă nu poate fi dată cu precizie, a fost împărţită în antichitate în Arabia petraea, Arabia deşerta şi Arabia felix, ceea ce înseamnă Arabia stâncoasă, Arabia deşertică şi Arabia fericită. Dacă şi acum se găsesc destui geografi care cred că denumirea petraea provine dintr-un cuvânt greco-latin însemnând „piatră sau stâncă” şi în consecinţă numesc „Arabia pietroasă” această parte a ţării, faptul se datorează unei concepţii greşite. Numele provine mai degrabă de la vechiul Petra2, care era oraşul principal din partea nord-vestică a peninsulei. Arabii îşi numesc patria Djesirat el Arab (Ţara insulei), pe când turcii şi persanii îi spun Arabistan. Actuala împărţire are diverse denumiri, astfel că locuitorii ei, nomazi, se pot deosebi doar după triburile din care fac parte. Deasupra acestei ţări se bolteşte un cer veşnic senin pe care, în plăcutele nopţi orientale, strălucesc mii de stele, iar prin văi şi prin pustiul nesfârşit, aproape neumblat, rătăceşte necontenit fiul deşertului, pe jumătate sălbatic, purtat de un cal minunat sau de o cămilă neobosită. Privirea lui este ageră şi mereu trează, pentru că este duşmănos întregii omeniri, în afară de membrii tribului său. De la un capăt la altul se simte adierea uşoară a unei poezii blânde şi senine, întreruptă uneori de tumultul altei poezii, sălbatice şi triste, care-l întovărăşeşte pe drumeţ oriunde poposeşte. Aşa se explic faptul că poeţii arabi şi chiar poetele arabe au îmbogăţit cu sute de ani în urmă literatura ţării lor, iar cântecele s-au păstrat generaţii întregi, fiind transmise din tată în fiu cu ajutorul condeiului de piatră. Părintele adevăraţilor arabi sau joktanizi este Joktan, fiul lui Hut, care la rândul său era urmaş, dintr-a cincea generaţie al lui Sem3. Descendenţii acestuia trăiau în Arabia fericită şi pe coasta Tehama, până în Golful Persic. Astăzi, cele mai multe triburi consideră drept o cinste deosebită faptul că se trag din Ismael, fiul lui Agar4. După legendă, Ismael a venit la Mecca însoţit de tatăl său, Avraam şi a înălţat acolo sfânta Kaaba. Adevărul este că sfânta Kaaba a fost întemeiată sau cel puţin clădită de koreişiţi. Printre neasemuitele ei podoabe, cele mai renumite erau Fântâna Zem-Zem şi Piatra neagră, despre care se credea că a căzut din cer. Aici era locul de pelerinaj al diverselor triburi arabe, care îşi aşezau corturile, cu cele necesare gospodăriei, pentru, a-şi face rugăciunile şi a aduce jertfe. Mecca avea pentru arabi aceeaşi semnificaţie ca Delphi pentru greci şi Ierusalimul pentru evrei; triburile nomade răspândite pretutindeni îl considerau punctul central, la care se gândeau neîncetat şi fără de care, desigur, ar fi pierit. Deoarece punctul acesta neasemuit de important se găsea în stăpânirea koreişiţilor, tribul lor era cel mai puternic şi cel mai bine văzut din toate, dar totodată şi cel mai bogat, căci pelerinii sosiţi din toate părţile nu precupeţeau să aducă daruri preţioase şi mărfuri scumpe. Un membru al acestui trib, numit Abd Allah (Slujitorul Domnului), a murit în anul 570 după Hristos şi câteva luni mai târziu, la 20 aprilie 571, într-o luni, văduva lui – Amina – născu un băiat, numit ulterior Mahomed (în arabă Mohammed, adică Cel lăudat). Probabil că băiatul a purtat alt nume dar a primit onorabila denumire Mahomed atunci când a devenit un bărbat de seamă şi s-a făcut cunoscut prin profeţiile sale. Cuvântul este scris sub diverse forme: Muhammed, Mohammed şi Muhammad. Dintr-o, teamă respectuoasă faţă de profet, nici un credincios nu se încumetă să-l pronunţe astfel şi de aceea numele său e schimbat adesea în Mehemmed. După moarte, tatăl, său i-a lăsat doar două cămile, cinci oi şi o sclavă abisiniană, astfel că băiatul se văzu nevoit să ceară ocrotirea bunicului său Abd-el-Mokalib, iar după moartea acestuia sprijinul unchilor săi, Zukeir şi Abu Taleb. Cum însă nici aceştia nu putură să-l ajute prea mult, a fost nevoit să-şi câştige singur pâinea, intrând în serviciul unora ca păstor. Mai târziu a devenit călăuză de caravane şi cărăuş de arcuri; probabil că din această perioadă i se trage firea şa războinică.