PRIZONIERA REGELUI ÎN REGATUL ÎNTUNECAT AL VALAHIEI / POVEȘTI DE EPOCĂ скачать в хорошем качестве

PRIZONIERA REGELUI ÎN REGATUL ÎNTUNECAT AL VALAHIEI / POVEȘTI DE EPOCĂ

În inima întunecată a Valahiei, unde munții Carpați își aruncă umbrele amenințătoare peste văi adânci și păduri dese, se înălța castelul Regelui Dragomir. Zidurile sale de piatră cenușie păreau să se contopească cu stâncile abrupte, iar turnurile ascuțite străpungeau cerul plumburiu ca niște colți de lup. În această dimineață rece de toamnă, o agitație neobișnuită tulbura atmosfera sumbră a curții castelului. Porțile grele de stejar se deschiseră cu un scârțâit prelung, lăsând să treacă un grup de soldați ce o escortau pe Elisabeta, o femeie acuzată de vrăjitorie. Părul ei negru ca pana corbului flutura în vântul tăios, iar ochii de un verde intens scrutau împrejurimile cu o demnitate sfidătoare. În ciuda lanțurilor care îi țineau mâinile legate, ea pășea cu capul sus, refuzând să se lase intimidată de privirile ostile ale celor din jur. Mulțimea adunată în curtea castelului izbucni într-un murmur neliniștit. "Vrăjitoarea! Au prins-o pe vrăjitoare!" strigă o femeie, făcându-și semnul crucii. Un bărbat scuipă în direcția Elisabetei, dar aceasta nici măcar nu tresări. Soldații o împinseră înainte, conducând-o spre sala tronului unde Regele Dragomir o aștepta. În timp ce traversau curtea, Elisabeta simți privirile pline de ură și teamă ale oamenilor. Dar în loc să o doboare, aceste priviri păreau să o întărească. Ea știa că nu era vrăjitoare, dar cunoștea puterea pe care o aveau zvonurile și superstițiile într-un regat ca Valahia. Sala tronului era un spațiu vast, dominat de coloane masive de piatră și iluminat de torțe tremurătoare. Pe tronul său de aur și fildeș, Regele Dragomir stătea nemișcat, ca o statuie de marmură. Ochii săi, de un albastru glacial, o fixau pe Elisabeta cu o intensitate care ar fi făcut pe oricine altcineva să își plece privirea. Dar nu și pe ea. "Așadar, aceasta este vrăjitoarea care a terorizat satele mele", vorbi regele, vocea sa profundă reverberând în sala tăcută. Nu era o întrebare, ci mai degrabă o constatare plină de dispreț. Elisabeta ridică bărbia, întâlnind privirea regelui fără teamă. "Nu sunt vrăjitoare, Maiestate. Sunt doar o femeie care a fost acuzată pe nedrept." Un murmur de indignare străbătu sala. Cum îndrăznea această criminală să vorbească astfel regelui? Dar Dragomir ridică o mână, cerând liniște. Ceva în atitudinea femeii îl intriga. Nu era frica sau supunerea pe care se aștepta să o vadă, ci o forță interioară care părea să radieze din ea. "Spune-mi atunci, femeie, de ce ai fost adusă în fața mea?" întrebă regele, înclinându-se ușor înainte pe tronul său. "Pentru că oamenii se tem de ceea ce nu înțeleg, Maiestate", răspunse Elisabeta cu o voce calmă, dar fermă. "Am vindecat bolnavi cu ierburi și am ajutat femei să nască copii sănătoși. Dar într-o lume întunecată de ignoranță, chiar și lumina poate fi percepută ca o amenințare." Cuvintele ei provocară o nouă undă de șoapte printre curteni. Dragomir își trecu mâna peste barba neagră, studiind-o cu atenție pe Elisabeta. Era ceva în ea, o combinație de inteligență și curaj, care îl fascina și îl neliniștea în același timp. "Consilierul meu principal, Gregor, cere execuția ta imediată", spuse regele, arătând spre un bărbat cu fața ascuțită care stătea în umbra tronului. "El susține că prezența ta în regat aduce doar nenorocire și că moartea ta va aduce liniștea înapoi în Valahia." Gregor făcu un pas înainte, ochii săi mici strălucind de răutate. "Maiestate, această femeie este o amenințare pentru tot ce am construit. Puterea ei întunecată…" "Taci!" tună regele, făcându-l pe Gregor să se retragă surprins. Dragomir se ridică de pe tron, coborând treptele pentru a se apropia de Elisabeta. Pentru prima dată, ea putu să-l vadă de aproape. În ciuda reputației sale de conducător crud, chipul său avea o frumusețe aspră, marcat de griji și responsabilități. "Spune-mi, Elisabeta", vorbi el încet, rostindu-i numele pentru prima dată, "de ce ar trebui să-ți cruț viața?" Fără să ezite, Elisabeta răspunse: "Pentru că adevărul, Maiestate, este cea mai puternică magie din toate. Și eu port cu mine un adevăr care ar putea schimba soarta acestui regat." Cuvintele ei căzură ca un trăsnet în sala tronului. Dragomir simți un fior străbătându-i șira spinării. Ce adevăr ar putea ascunde această femeie misterioasă? Pentru o clipă, privirile lor se întâlniră, și regele simți că se uită într-un abis de secrete și posibilități. "Foarte bine", spuse el în cele din urmă, întorcându-se spre garda sa. "Du-o în turnul de nord. Va rămâne acolo până când voi decide ce să fac cu ea." În timp ce Elisabeta era condusă afară din sală, Dragomir se întoarse la tronul său, mintea fiindu-i un vârtej de gânduri și întrebări. Cine era cu adevărat această femeie? Ce secrete ascundea? Și de ce simțea că întâlnirea lor ar putea schimba cursul istoriei Valahiei pentru totdeauna?