cǎlǎtorie de Ben Todica, versuri PAULA ROMANESCU скачать в хорошем качестве

cǎlǎtorie de Ben Todica, versuri PAULA ROMANESCU

Un videofotoaudioclip recitare la versurile poetului intitulate: Sonet de pandemie şi de noi vechi dezastre ~*~ În ţipǎtul de linişti, grea tǎcerea / S-a-nstǎpânit pe urbe într-o noapte / A gândului, când strǎjile uitate / În turnuri aşteptau reînvierea / Celor plecaţi în cerurile ’nalte / Sǎ ne preschimbe-n lacrimǎ durerea / De-a nu fi cunoscut nici mângâierea, Nici mierea vorbei binecuvântate, Sub pintenul minciunilor corecte În care raţiunea-şi face somnul De frumuseţe, ignorând cǎ drept e Sǎ nu le ţinǎ monştrilor isonul. Oraşul meu de sunet şi cuvânt, Tǎcerea ta mi-e lacrimǎ şi cânt. Greu totul Aş vrea sǎ strig. De ce? Aşa, degeaba! Urâtul m-a cuprins. Urâtǎ treaba Cu oameni mici ce se cred dumnezei Îconjuraţi de turma de pigmei Pe post de îngeri pǎzitori la os, Pe care cei dintâi, experţi la ros, Il fezandeazǎ pentru ceasul când Vot trece-n barca Styxului pe rând... Aş vrea sǎ strig. Mi-e greu şi mi-e urât. Ce înger nou mi-nfige gheara-n gât? Poveste Tu mǎ-nlumini, eu te ning. Cântul nostru – într-o carte ca o înstelatǎ noapte de colind. Am fost şi eu Am fost şi eu în lanul de secarǎ Pe când mi-era de vise gândul plin Iar sufletul, o, Doamne, ce senin!... Şi-am revenit într-o târzie varǎ: Câmplul de ieri era acum pelin De-un verde de ot(r)avǎ planetarǎ Adusǎ de vreun vânzǎtor de ţarǎ Venit de-aiurea. Şi de dor strǎin. O, lanul meu de aur şi splendoare, Adolescenţǎ cu parfum de carte Şi de iubiri cu dulce-nmiresmare, Peste urâtul lumii deşǎnţate, Aşterne astǎzi celor fǎrǎ minte, Nu cânepişti de fum ci doruri sfinte! Nu întreba pustiul Zadarnic întrebi cerul, şi-ntr-un zadar pǎmântul, De ce-am venit pe lume şi vom pleca (pe când ?) Ca pǎsǎrile toamna când vânǎt geme vânt Şi frunzele învaţǎ lin zborul, încercându-l Cu fiece cǎdere. O, nestatornic gând, Ai vrea şi tu sǎ zbori, dar legǎmântul Cu greul tainei ţi-a învins durutul Dor ce ţi-a fost regat şi crezǎmânt. Aşteaptǎ primǎvara ! Ea-ţi va aduce-n dar Noi seve de amaruri şi adumbriri de jar, Iar în cântul de pǎsǎri de-a pururi cǎlǎtoare Vei uita şi de iarnǎ, şi de nu ş’ ce plecare… Nu vei mai râvni zboruri spre zǎri fǎrǎ zǎvor Cǎci mǎrilor de nouri chiat tu le eşti izvor. Aşteaptǎ, nu e încǎ momentul de plecare În înalt necuprinsul de dincolo de zare Spre a gǎsi, la capǎt, limanul neştiut Pe care Preaînaltul, crezi tu, nu ar fi vrut Sǎ ţi-l deschidǎ-n vreme ! Când pasu-ţi pare greu, Nu întreba pustiul: Dar, Doamne, de ce eu ? Opreşte-te, Pǎmântule, cobor ! În memoria mamei mele Nepǎmânteascǎ grea cǎlǎtorie, De ce mǎ-mbii chiar dintru-nceput De necuvânt, de când simţii întâiul Fior de dor de-un ţǎrm necunoscut În care toţi ajung? Cum de -ai putut Din bucurii a mǎ-nvǎţa sǎ plâng De când la cǎpǎtâiul Somnului meu veghea neabǎtut Nesomnul mamei ocrotindu-şi puiul? Dar de cum ea s-a fost oprit sub iarbǎ, Ierbile toate s-au fǎcut zǎvor Paşilor mei şi, neştiind sǎ zbor Şi nici sǎ merg pe apele de lavǎ, Lutul din mine a strigat, durutul: Opreşte-te, Pǎmântule, cobor! Hai, viaţǎ, ia-mǎ în primire! Locuiam într-o sferǎ ciudatǎ – o roatǎ cu miez de luminǎ din ape de lunǎ şi dulce-nveliş de minciunǎ. De-odatǎ, un înger, pieziş m-a atins şi mi-a-nscris în surâs cu luminǎ o umbrǎ de vinǎ şi în suflet, cu suliţi o mie, un cuvânt- legǎmânt – datorie! Dar în inima-mi – cupǎ de neprihǎnire, la cel dintâi nins am aprins rugul patimii cu roua lacrimii când semeaţa ne-ndurǎtoare – viaţa mi-a dat de ştire cǎ mǎ aşteaptǎ pe ultima treaptǎ c-un fel de robie-nţeleaptǎ cu gust de iubire. Hai, viaţǎ, ia-mǎ în primire! ~*~ PAULA ROMANESCU