Capitanul Simon - Paul Feval скачать в хорошем качестве

Capitanul Simon - Paul Feval

#paulfeval #feval #capitanul #simon #carti #cartiromana #lecturiaudio #lecturi #dragoste #lecturiAI #lecturiAIonline #lecturiAIaudio #cartiaudioromana #cartiaudio VENIREA Dacă ar fi să înfăţişăm Franţa la începutul primului imperiu, am lua o femeie frumoasă – căci este stabilit că Franţa este totdeauna o femeie foarte frumoasă. — Am înzestra-o cu coafura răvăşită a Corinei, i-am pune cingătoarea de la rochie pe mijlocul stomacului, am aşeza-o într-o atitudine pretenţioasă, pe o sofa cu contururi rigide sprijinită pe nişte picioare verzi în formă de şarpe, şi am lăsa să se ghicească că acompaniază cu lăuta ei antică o romanţă în care GLORIE rimează cu VICTORIE. Franţa era nebună după spadă sau după lancea lui Fingal; Franţa era nebună după împăratul ei. Abia de şase luni avea un împărat şi, în consecinţă, abia trecuseră şase luni de când nu mai era republică. Semăna cu o tânără care îşi face un zeu din soţul ei; adora tot ce iubea el. Devizele de pe bomboane, acest termometru al situaţiei morale a poporului, în loc să spună, ca în vremurile obişnuite: Copii, distraţi-vă, vă zic, Căci destul nu-nseamnă nimic. Devizele de pe bomboane trâmbiţau: „Glorie! Glorie! Glorie!”Gloria domina totul; emfaza însoţea gloria; gloria compusese un vocabular mai complicat decât cel al PREŢIOASELOR RIDICOLE. Vinul se numea LICOAREA BRAVILOR, cimitirul purta numele de AZILUL PRIMITOR; cârciuma se numea IDALIUM sau PAPHOS şi orice tambur major avea dreptul la titlul de COPIL îNDRĂGIT AL LUI MARTE. Probabil că acea epocă a fost într-adevăr măreaţă sub poleiala ei grotescă, pentru ca renumele-i să reziste la noi, care obişnuim să luăm cu bucurie peste picior cele mai însemnate lucruri. Sau poate că zeflemeaua noastră a trebuit să se oprească – şi cred că acesta este adevărul – în faţa săbiei şi a tutunului. Există la noi scepticismul ironic, dar şi acea sinceră şi naivă poezie a lui Chauvin care va trăi în cabaretele noastre, în mansardele şi chiar în saloanele noastre până la mistuirea secolelor! În fond, nu mai avem ce spune despre istoria acelui timp ca să fie trebuincios pentru drama noastră, doar că febra militară atingea paroxismul; uniforma era suverană; întreaga Franţă era separată în două caste mai distincte decât castele din India: armata şi burghezia, militarii şi civilii. Militarul domnea în mod despotic; civilul trebuia să urmeze sfaturile unui academician ilustru şi să tacă mâlc. Furnizorul armatei, Roussel, aduna la Rennes, încetişor şi fără prea mare bătaie de cap, o avere „dolofană”; era un băiat de viaţă care nu-şi făcea probleme, în ciuda maladiei lungi şi dureroase de care suferea soţia lui. Casa o avea în colţul pieţei Palatului, pe lângă care trecea strada Saint-Frangois; terenul celestinilor o despărţea de cafeneaua Pieţii, unde se adunau în mod obşnuit ofiţerii de cavalerie din garnizoana la Rennes. De la Revoluţie, fostul cimitir al celestinilor era deschis şi forma o promenadă plantată cu arbori care dădea spre drumul ce ducea la Paris. Familia furnizorului se compunea din: soţie, care era vc'stită prin frumuseţea ei; sora soţiei, văduvă tânără şi l'ftră copii, şi o încântătoare fetiţă de 6-7 ani. Doamna Rousel trăia retrasă iar sora ei îi ţinea o fidelă companie în izolarea pe care şi-o impusese. Cu toate că provincia detestă şi tiranizează cu dragă inimă pe cei care pretind să se izoleze, faţă de biata doamnă Roussel exista în oraş un fel de bunăvoinţă generală. Era zărită uneoi'i seara, frumoasă ca un înger şi aproape la fel de palidă ca o moartă, aşezată pe o bancă în fostul cimitir al celestinilor. Să fi avut 24 sau 25 de ani. Bărbatul ei nu o însoţea niciodată. Aproape totdeauna se sprijinea de braţul sorei sale ţinând-o de mână pe fiica ei Louise, un îngeraş drăguţ cu părul blond. Uneori, comisul domn*ului Roussel, un tânăr cu faţa plată şi zâmbitoare, se oferea să fie cavalerul acestor doamne; dar asta se întâmplă rar. Căci comisul Peyran s grăbea să ajungă la cafenea, acolo unde i se adunau prietenii, iar cele două surori aşteptau cu aceeaşi nerăbdare clipa în care comisul le părăsea lăsându-le în voia efuziunilor lor reciproce.