У нас вы можете посмотреть бесплатно Dreptate fara lege - Edgar Wallace или скачать в максимальном доступном качестве, видео которое было загружено на ютуб. Для загрузки выберите вариант из формы ниже:
Если кнопки скачивания не
загрузились
НАЖМИТЕ ЗДЕСЬ или обновите страницу
Если возникают проблемы со скачиванием видео, пожалуйста напишите в поддержку по адресу внизу
страницы.
Спасибо за использование сервиса ClipSaver.ru
#dreptate #lege #carti #cartiromana #lecturiaudio #lecturi #edgarwallace #wallace #dragoste #lecturiAI #lecturiAIonline #lecturiAIaudio #cartiaudioromana #cartiaudio Meseria lui Thery Dacă traversezi Piaza del Mina, o iei în jos pe străduţa îngustă, unde, de la zece la patru atârnă leneş steagul consulatului american, treci de piaţeta spre care dă Hotel de la France, ocoleşti Biserica Maicii Domnului şi mergi pe promenada curată şi strâmtă care e strada principală din Cadiz, ajungi la Cafeneaua Naţiunilor. La ora cinci sunt puţini clienţi în salonul larg cu coloane şi, de obicei, mesele mici, rotunde, aşezate pe trotuarul din faţa uşii sunt goale. Spre sfârşitul verii (în anul foametei) patru bărbaţi stăteau la o masă şi discutau afaceri. Unul dintre ei era Leon Gonsalez, un altul, Poiccart, un al treilea, greu de trecut cu vederea era George Manfred iar un anume Thery, zis şi Saimont era cel de-al patrulea. Dintre cei patru, doar Thery nu are nevoie de nici o prezentare pentru studentul la istorie contemporană. Îi poţi găsi dosarul la Biroul de Afaceri Interne. E înregistrat ca Thery, alias Saimont. Dacă eşti curios din fire şi ai aprobarea necesară, îi poţi cerceta poza făcută în optsprezece poziţii diferite – cu braţele încrucişate pe pieptul său lat, din faţă, nebărbierit de trei zile, din profil, cu… Dar de ce să le enumerăm pe toate optsprezece? Sunt şi poze cu urechile lui – nişte urechi urâte, ca de liliac – precum şi povestea vieţii lui istorisită pe larg. Signor Paolo Mantegazza, directorul muzeului naţional de antropologie din Florenţa, i-a făcut lui Thery onoarea de a-l include în minunata lui carte (vezi capitolul „Valoarea intelectuală a unui chip”); de aceea le spun tuturor studenţilor la criminologie şi fizionomie că Thery nu are nevoie de nici o prezentare. Acest bărbat stătea neliniştit la o măsuţă, îşi ciupea obraji graşi, îşi aranja sprâncenele răvăşite, îşi pipăia cicatricea albă de pe bărbia nerasă, făcând toate acele gesturi pe care le făceau cei aflaţi mai jos pe scara socială atunci când se pomeneau la egalitate cu cei mai răsăriţi decât ei. Deşi Gonsalez, cu ochii lui de un albastru deschis şi mâinile fără astâmpăr şi Poiccart, greu, saturnian şi suspicios iar George Manfred, cu barba lui grizonată şi monoclu, erau mai puţin faimoşi în lumea rău-făcătorilor, fiecare dintre ei era un bărbat de seamă, după cum veţi vedea. Manfred puse deoparte Heraldo di Madrid, îşi scoase monoclul, îl şterse cu o batistă imaculată şi râse pe-nfundate. — Ruşii ăştia sunt nostimi, comentă el. Poiccart se încruntă şi se întinse după ziar. — Cine mai e de data asta? — Guvernatorul unei provincii din sud. — Asasinat? Manfred zâmbi plin de dispreţ pe sub mustaţă. — Ptiu! Să omori oamenii cu bombe! Da, da. N-ar fi prima oară – dar e atât de lipsit de tact, atât de primitiv, de parcă ai dărâma un zid care, prăbuşindu-se, ar omorî printre alţii şi pe duşmanul tău. Poiccart citea încet şi fără grabă telegrama, după cum îi era felul. — Prinţul a fost grav rănit şi posibilul criminal şi-a pierdut o mână, citi el şi îşi ţuguie buzele dezaprobator. Mâinile lui Gonsalez, niciodată liniştite, se încleştau nervos, ceea ce era felul lui Leon de a arăta că era agitat. — Amicul nostru – Manfred făcu semn cu capul în direcţia lui Gonsalez şi râse – amicul nostru are conştiinţă şi… — Doar o dată, îl întrerupse repede Leon şi fără voia mea; îţi aminteşti, Manfred? Îţi aminteşti, Poiccart? Nu i se adresă şi lui Thery. Nu am fost de acord. Vă amintiţi? Părea nerăbdător să se disculpe de o vină pe care nu i-o aduse nimeni. Era o nimica toată şi eu eram în Madrid, continuă el fără să răsufle. Au venit la mine nişte bărbaţi dintr-o fabrică din Barcelona. Mi-au spus ce aveau de gând să facă şi am fost îngrozit de ignoranţa lor faţă de legile chimiei. Am scris ingredientele şi cantităţile şi i-am implorat, aproape în genunchi, să folosească altă metodă. Copiii mei, le-am zis, vă jucaţi cu ceva cu care până şi chimiştii se tem să lucreze. Dacă proprietarul fabricii este un om rău, omorâţi-l, împuşcaţi-l, aşteptaţi-l după cină când e ghiftuit şi lent şi înmânaţi-i o petiţie cu mâna dreaptă iar cu stânga… Aşa. Leon îşi răsuci pumnul şi lovi înainte şi înapoi în direcţia unui inamic invizibil. Dar nu au vrut să asculte nimic din ce le-am spus.