Nostalgia comunistă: o lecție despre iluzii (OZN-ul de la Buzludzha) скачать в хорошем качестве

Nostalgia comunistă: o lecție despre iluzii (OZN-ul de la Buzludzha)

Mergi la https://surfshark.com/zaiafet sau folosește codul ZAIAFET la checkout pentru patru luni extra de Surfshark VPN Fotograf: Cristian Păduraru: https://linktr.ee/cristianpaduraru_ Fraților, de curând am vizitat muzeul comunismului din București și m-am bucurat surprinzător de mult să îmi pun căciulile, să răsfoiesc albumele, să beau nechezol și să trăiesc puțin în atmosfera aia. Ca să fie clar, eu sunt născut în 1986 adică nu am nicio amintire a comunismului ba, mai mult de atât, jumătate din familia mea a suferit grav în timpul comunismului după cum am mai povestit în alt clip.Într-un muzeu interactiv al nazismului, nu aș simți nevoia să mă joc în felul ăsta cu obiectele foarte elegante specifice perioadei naziste. Și totuși, iată-mă distrându-mă prin muzeul comunismului. De ce? Aceeași reacție din mine se află și în mulți alții și cred că reprezintă o slăbiciune, o breșă prin care mulți dintre noi alunecă pe o pantă periculoasă ideologic. Nu e nostalgie. În cazul meu nici nu poate fi și în cazul celor mai în vârstă mă îndoiesc că le e dor de cozi infinite, lipsuri și frig. Și totuși, în mod evident pentru toată lumea, există un dor. Nostalgia comunistă nu e ceva rar întâlnit. Despre asta aș dori să vă vorbesc astăzi. Despre sentimentul ăsta greu de explicat. În cele ce urmează, aș dori să explic că nu e nostalgie pentru trecut, e nostalgie pentru o viziune trecută a viitorului. Ne de dor de vremea în care ne mințeau ăștia cu utopii pentru că astăzi, în loc de asta, ne sperie cu apocalipsa. Trăind în România anului 2025, ne bucurăm de libertatea cuvântului, de toate privilegiile care vin la pachet cu faptul că suntem o țară din Uniunea Europeană și tot așa. Prezentul e clar, incomparabil mai bun decât era în 1986. Dar, când ne gândim la viitor, pare că se termină lumea. Încălzirea globală, pandemia, inteligența artificială care vine să ne omoare, sfârșitul brutal al capitalismului, ascensiunea Chinei. E foarte puțin optimism la orizont. Și, deci, devenim nostalgici pentru o vreme în care puteam visa la mai bine. (la final spun că nu e un fenomen exclusiv comunist, arăt citroen ds, spun de occident) Nostalgia asta din interiorul nostru e oarecum inofensivă când o folosesc ăștia să ne vândă mai multă ciocolată rom dar își arată dinții ascuțiți atunci când devine un instrument politic. Nu e prima oară când observ sentimentul ăsta paradoxal în mine. Acum câțiva ani, am fost realmente vrăjit de albumul „Clădiri cosmice comuniste fotografiate” care apasă același buton al nostalgiei comuniste, de data asta din perspectivă arhitecturală. E vorba de o colecție de clădiri foarte interesante care vorbesc despre mărețul viitorul sovietic. Cele mai multe seamănă cu OZN-uri pentru că se leagă vizual de singurul subiect rămas în continuare măreț în fostul URSS, inclusiv în anii 80: cursa spațială, un motiv binemeritat de mândrie și speranță. După cum spune și autorul: „Prima călătorie a oricui la New York vine întotdeauna cu un sentiment de déjà-vu, ca și cum ai păși pe platoul de filmare al unui film văzut de o sută de ori. În schimb, există vestigii ale Uniunii Sovietice care par a fi fundaluri pentru filme care nu au apărut niciodată pe ecran, pentru că nu au fost niciodată realizate. O colecție de decoruri exuberante care oscilează între îndrăzneală și nebunie. Plasate în mijlocul pustietății, fără context sau normă, unele dintre aceste clădiri ies cu adevărat în evidență. Par să nu aibă o justificare evidentă, să ignore toate doctrinele arhitecturale. Sunt ca niște monumente orfane, împrăștiate pe planeta colectivismului” ​Să luăm, de pildă, clădirea Ministerului Drumurilor din Georgia (Tbilisi). Arată ca un joc de Jenga din beton, piese suprapuse orizontal, suspendate în aer, totul pentru a sugera „Orașul Grădină”. Arhitecții sovietici visau ca solul să rămână liber pentru natură, iar clădirile să plutească deasupra, lăsând copacii să respire. Aspirația asta, transpusă în beton, inspiră lumea care, mai ales acum, la câteva zeci de ani distanță, uită că toate astea au fost realizate de un regim care a industrializat forțat și a poluat masiv, care nu a ținut cont de nimic în practică dar care visa arhitectural la o simbioză perfectă cu natura. Asta e fisura care ne fascinează: contrastul dintre realitatea cenușie a traiului zilnic și puritatea geometrică a visului arhitectural. ​În schimb, monștrii ăștia de beton promiteau o altă lume. Cred sincer că nostalgia asta pentru un viitor luminos care nu va veni e, poate, cea mai vulnerabilă, cea mai ușor de exploatat sămânță din interiorul minții generației mele și a celei mai tinere decât mine.