Satan si Iscariotul - Volumul 01 - Capcana - Karl May скачать в хорошем качестве

Satan si Iscariotul - Volumul 01 - Capcana - Karl May

#karlmay #capcana #satan #iscariotul #carti #cartiromana #lecturiaudio #lecturi #teatru #teatruonline #teatruaudio #cartiaudioromana #cartiaudio Vă aduceţi aminte de Guaymas, nu e aşa? După mine, localitatea aceasta din Sonora, care se află în partea de nord-vest a Mexicului, mi se pare cea mai tristă din câte am văzut vreodată în călătoriile mele. Munţii din regiunea de miazăzi a Sonorei ascund mine bogate de minereuri de aramă şi plumb şi mai toate apele conţin aur. Cu mulţi ani în urmă, toate aceste bogăţii ale pământului nu puteau fi exploatate deoarece indienii nu te lăsau să te apropii de ele. Trebuia să porneşti în număr mare ca să poţi ţine piept indienilor. Dar de unde să iei oameni? Mexicanul nu prea e muncitor şi indianului nici prin gând nu-i trece să scoată la lumină aceste bogăţii ale pământului pe care le socoteşte drept proprietatea lui, iar chinezii, pe care îi puteai avea lesne, sunt oameni nedoriţi, deoarece pe urmă nu te mai poţi scăpa de ei. Rămâneau aşa-zişii gambuzinos, prospectorii, aceştia însă alergau toţi în Arizona, unde, după cum se zicea, se găsea aur pe toate potecile. Voiam şi eu să mă duc acolo, nu din lăcomia de aur, ci pentru că viaţa aceea agitată m-ar fi interesat foarte mult. Veni însă mişcarea generalului Jargas şi fusei angajat ca medic reporter al unui ziar din San Francisco care îmi cerea să trimit articole despre mişcarea revoluţionară din Mexic. Am primit cu bucurie, dornic să văd cu ochii mei o astfel de mişcare.   Jargas n-a avut noroc. Nu era o mână de fier şi un om energic, precum Juarez. A fost împuşcat. Eu am pornit înapoi prin Sierra Madre să mă întorc la Guaymas, unde speram să găsesc un vapor pe care să mă îmbarc, căci voiam să mă duc la Rio Gila, la întâlnirea cu prietenul meu Winnetou, căpetenia apaşilor.   Din nenorocire lucrurile n-au mers aşa de lesne cum credeam. Pe când mă aflam în pustiul Sierrei, calul meu s-a poticnit de un bolovan şi şi-a rupt un picior; a trebuit să-l împuşc şi să plec măi departe pe jos. Zile întregi n-am văzut nici ţipenie de om. Mă feream să mă întâlnesc cu indienii numiţi bravos, oameni cât se poate de primejdioşi. A fost un drum lung şi anevoios, aşa că am fost foarte mulţumit când am ajuns la Guaymas.   Deşi îmi ajunsesem ţinta, nu m-am simţit defel fericit la priveliştea pe care o aveam în faţa ochilor. Orăşelul n-avea pe vremea aceea mai mult de două mii de locuitori, iar casele erau toate nişte colibe de pământ fără ferestre.   Împrejmuit de jur-împrejur de stânci înalte şi pleşuve, oraşul părea un cadavru, uscat la soare. Am pornit pe uliţele pustii fără să dau de vreo suflare omenească. Probabil că impresia pe care o făceam nu era mai bună decât aceea pe care o făcuse Guaymas asupra mea – n-aveam defel înfăţişarea unui gentleman sau caballero – cum se zice pe aici. Hainele mele, plătite cu optzeci de dolari la plecarea mea din San Francisco, erau atât de zdrenţuite încât pe alocuri mi se vedea pielea. Ghetele nu mai aveau tocuri şi la vârfuri îmi ieşiseră degetele afară. Ce să vă mai spun de pălărie! În timpuri mai bune un sombrero, adică pălăria cu boruri largi ca să te apere de soare, rămăsese acum numai fundul şi semăna aidoma cu un fes. Numai chimirul de piele, tovarăş vechi în care îmi ţineam armele, rămăsese acelaşi. Cât despre stratul de murdărie de pe faţă, să nu mai vorbim! Pe când hoinăream aşa pe uliţele pustii uitându-mă când la dreapta, când la stânga mea, doar voi da de vreo vietate, văzui o colibă de pe acoperişul căreia ieşeau două prăjini lungi de care era atârnată o tăblie, cu litere aproape şterse de ploaie: „Meson de…”. Restul nu se mai cunoştea.   Pe când mă căzneam eu să descifrez mai departe, auzii paşi şi văzui un om trecând pe drum. Îl salutai cuviincios şi-l întrebai care e cel mai bun han din oraş.   — Uite ăsta, răspunse el arătând la cocioaba în faţa căreia mă aflam. Ce-i drept, din firmă lipsea cuvântul Madrid, dar n-are a face. Don Geronimo e un om de treabă şi o să te găzduiască omeneşte dacă ai cu ce plăti. Eu sunt escribano2 în Guaymas şi cunosc pe toată lumea din oraş.   Slujbaşul părea foarte mândru de înalta lui situaţie şi-mi aruncă o privire în care se putea vedea desluşit că mă crede mai demn de a fi găzdui în închisoare decât la un han; apoi se îndepărtă ţanţoş, fără să se mai uite îndărăt.   De altfel, obosit cum eram m-aş fi mulţumit să dorm şi într-o şură, numai să mă pot odihni niţel şi să mă adăpostesc de razele soarelui care ardeau că nişte suliţi de foc.   Cel mai elegant hotel din oraş! „Meson de Madrid”! Odaie curată, un pat moale, mâncăruri alese! Îmi lăsa gura apă. Păşii înăuntru, în „elegantele” încăperi ale hotelului, adică într-una singură – căci atât avea hotelul.   Intrai pe uşa din stradă şi ieşii pe cealaltă care răspundea în curte. Alte uşi sau ferestre nu existau. Lângă uşa din fund se afla o vatră afumată de piatră care împrăştia fumul mai mult prin odaie. Podeaua era de lut. Mese şi bănci de scânduri cu picioarele bătute în podea.