Minișu de Sus: O liniște ireală, te simți de parc-ai fi într-un decor de film скачать в хорошем качестве

Minișu de Sus: O liniște ireală, te simți de parc-ai fi într-un decor de film

Mărturisesc, nu știam că există o localitate cu numele ăsta, Minișu de sus, celebritatea numelui a fost acaparată în totalitate de surata din podgoria Aradului. Și probabil că nici nu aș fi aflat prea curând, dacă n-ar fi fost la mijloc prietenii mei de la Turism Alternativ din Arad, cei alături de care am tot vizitat orașul de pe Mureș în diverse variante, și care acum au venit cu alternativa la o vizită pe asfalt. Fix într-un loc unde asfaltul lipsește cu desăvârșire, la fel și alte utilități, dar tocmai ăsta e farmecul locului, potențat, desigur, de natura ce-l înconjoară și de poveștile pe care ghizii mei mi le promit de la întâlnire. Întâlnire pe care ne-am dat-o cu câțiva kilometri înainte, și ca să mergem împreună spre sat, dar și ca să ne bucurăm de un prim popas, pe malul lacului Tauț. Odată ce am intrat în Minișu de Sus, ne luăm răgazul să parcurgem în tihnă o bucată de drum la pas, prin sat. Și tihna asta e dublată de o liniște ireală, a cărei explicație o primesc deîndată. Cele mai multe case sunt, dacă nu părăsite, cel mult locuite în weekend sau vara. Și nu ai zice asta la prima vedere, căci cele mai multe case sunt în picioare și chiar îngrijite, dar nu-i nimeni să le deschidă poarta și să le dea binețe. Ai sentimentul unui decor de film și te astepți să strige cineva: motor, acțiune! Toate amănuntele acestea, Endre și cu Mario le știu ei înșiși chiar de la oamenii locului, dintr-o vizită anterioară aici și din articole publicate pe internet. Oamenii în cauză sunt tineri, nu-s născuți pe aici, dar din locurile astea își trag rădăcinile și legătura asta profundă îi ține aproape. Ne adunăm cu toții în ospeție la familia Argintaru, în curtea casei bunicii lui Laurențiu, astăzi renovată și primenită pentru musafirii care le calcă tot mai des pragul. Părintele a venit azi special pentru noi la Minișu de Sus să ne deschidă biserica și să ne spună povestea. Biserica greco-catolică din sat a trăit și vremuri tulburi, dar astăzi e în plin proces de renovare, grație unei finanțări de 30 000 de euro din cadrul programului Louvre de Paris. Și e deschisă duminică de duminică, iar de Paști, neîncăpătoare. Plecăm de la biserica veche cu sufletele primenite, e terapie o asemenea vizită. Ca întreaga noastră excursie pe aici, care-i departe de a se încheia, căci parte din istoria locului, la școală a fost scrisă. Și chiar acolo mergem și noi, câțiva pași mai încolo, tot pe strada principală. Școala, din păcate, a a vut o soartă mai tristă decât biserica, pentru că cei câțiva locuitori ai satului, să fie vreo 20, au trecut de mult de vârsta de școlari. Dar gazda noastră, Laurențiu Argintaru, a fost elev aici, pentru un timp, iar Cristian, un alt nepot al satului, e acum profesor de istorie și-a adunat în articolele sale toată istoria locului. Călin Miculiț este și el unul dintre oamenii care nu poate să uite vreodată de Minișu de Sus, așa cum n-au uitat nici minișenii plecați pe vremuri cu treburi în Lumea Nouă. Am lăsat pentru finalul călătoriei, ca să fie cu timp, plimbarea prin vechea casă a bunicii, care o fi adunat în timp atâtea povești, atâtea arome, atâta bucurie. Și căreia Diana și Laurențiu i-au hărăzit,poate nu întâmplător, o soartă pe măsură. Să aducă tihnă, și liniște, și zile cu soare celor care îi calcă pragul.