De ce continuă să existe Transnistria скачать в хорошем качестве

De ce continuă să existe Transnistria

Aveam 21 de ani și am urcat într-un BTR. Așa a început războiul meu din 1992. Am stat față în față cu tancurile rusești. Am luptat pentru patrie, nu pentru politicieni. Atât timp cât armata rusă este în Transnistria, războiul nu s-a încheiat. De ce trebuie să trec vama separatiștilor dacă sunt la mine acasă? În 1992 eram student la Școala de Poliție. În martie, când a izbucnit războiul de pe Nistru, zece tineri am plecat la Cocieri. Acolo era Brigada cu destinație specială „Fulger”, care trecuse Nistrul și apăra Comisariatul de poliție din Dubăsari și satele Cocieri și Corjova, una dintre cele mai fierbinți zone ale frontului. La scurt timp camarazii m-au întrebat dacă rămân cu ei. Aveau nevoie de conducător pentru o mașină blindată, un BTR. Aveam doar 21 de ani. Am spus „da” fără să ezit. La Cocieri și Corjova luptele au fost crâncene. Îmi amintesc și astăzi cum, la Roghi, a căzut tânărul polițist Iurie Buftic. A fost o pierdere care ne-a lovit în plin. Au urmat alte zile și nopti tensionate. Apoi am fost trimiși la Tighina. Acolo a fost iadul. În luptă au intrat tancurile și artileria grea ale Armatei a 14-a. Atunci am înțeles cu toții adevărul: luptam cu Rusia. La Tighina am stat față în față cu tancurile rusești. Cele mai grele lupte le-am dus la Comisariatul de poliție și la cinematograful „Drujba”. Acolo am fost rănit: schije de obuz mi-au intrat în picioare. M-au dus la spitalul din Căușeni. Medicii mi-au scos schijele. După câteva zile m-am întors pe front. Am luptat până în ultima zi a războiului. În războiul din 1992 au fost multe istorii dureroase. Eu, de exemplu, într-o zi pe front am recunoscut vocea unui ucrainean cu care făcusem armata în timpul sovieticilor. După război, când m-am aflat în Ucraina, ne-am întâlnit. Atunci mi-a spus că venise să lupte de partea separatiștilor de la Tiraspol pentru că rușii îi plăteau să ne ucidă. Și-a cerut iertare. Dar sufletul meu a rămas cu o rană. Știam că rușii veniseră să ne omoare, însă mă întrebam: ucrainenii de ce să ne vrea moartea? Cu toate acestea, am păstrat legătura până astăzi. În 2022, când Rusia a invadat Ucraina, el m-a găsit. I-am spus atunci că, dacă ei nu vor rezista, și noi ne vom ridica să ne apărăm pământul strămoșesc. Amintirile acelui război rămân dureroase. Dacă armata a 14-a nu s-ar fi implicat, astăzi nu am fi avut o regiune separatistă peste Nistru. Moldova ar fi rămas întreagă și indivizibilă. Am fi scăpat de cizma rusească, de frică și de umilință. Dar Rusia nu se grăbește nici astăzi să-și evacueze armata de pe teritoriul țării noastre. Eu am rude, prieteni și cunoștințe în regiunea transnistreană. Ne înțelegem bine și nu avem probleme între noi. Dar mereu mă întreb: de ce trebuie să trec prin vama separatiștilor, prin puncte de control, dacă eu sunt, de fapt, la mine acasă? Eu m-am obișnuit cu această situație, dar soția și copiii merg acolo cu teamă. Acum o lună am fost la o rudă la Bender și pot să spun că acolo se trăiește din ce în ce mai greu. Salariile sunt mizere, iar în ultimul timp tot mai mulți transnistreni vin să muncească la Chișinău. Majoritatea oamenilor de acolo își doresc, de fapt, o Moldovă integră. Rezolvarea problemei transnistrene depinde însă de politicieni. Din păcate, avem și politicieni trădători și fățarnici. Cel mai dureros a fost când unii dintre ei, fiind la guvernare ne-au spus, în batjocură, că nu ei ne-au trimis să luptăm la Nistru în 1992. Dar noi nu am luptat si pentru linistea lor. Am luptat pentru patrie. A fost datoria noastră să ne apărăm pământul. Și trebuie spus clar: niciun copil de politician nu a fost atunci alături de noi pe câmpul de luptă. Eu cred că războiul din 1992, de fapt, nu s-a terminat. El continuă. Atâta timp cât armata rusă staționează în stânga Nistrului, nu putem vorbi despre sfârșitul războiului. Abia atunci când Rusia își va retrage armata de pe teritoriul nostru vom putea spune că războiul s-a încheiat și vom putea răsufla liniștiți. Acum ne rugăm să se termine războiul din țara vecină. Nu cred că Ucraina va ceda. Rușii s-au obișnuit să ne țină sub papucul lor, dar această umilință nu poate dura la nesfârșit. Ne-au asuprit ani la rând. Tot ce era mai bun și mai gustos în Moldova era trimis în Rusia. Am prieteni chiar în îndepărtata Rusie și îmi spun că sunt regiuni unde oamenii trăiesc foarte greu, unii chiar mor de foame. Mulți ruși încep să înțeleagă că a fost o mare greșeală ca Rusia să invadeze alte țări – mai întâi pe noi, iar acum pe ucraineni. Eu îmi doresc să trăim în liniște și pace și să le asigurăm copiilor noștri un viitor prosper. Sper că, aderând la Uniunea Europeană, vom avea mai multă siguranță și bunăstare. Octavian Lupașcu, veteran al războiului de pe Nistru (1992), polițist în Brigada de Poliție cu Destinație Specială „Fulger”. #transnistria #maiasandu #democratie #libertate #romania #rusia #europa #europe #diaspora #moldova #moldovamea #pace