Maigret şi mortul - Georges Simenon скачать в хорошем качестве

Maigret şi mortul - Georges Simenon

#maigret #mortul #mort #memorii #carti #cartiromana #lecturiaudio #lecturi #georgessimenon #lecturiAIonline #lecturiAIaudio #cartiaudioromana #cartiaudio #simenon #inspectormaigret — Mă scuzaţi, doamnă… După minute în şir, suportate cu stoicism, Maigret reuşea, în sfârşit, să-şi întrerupă vizitatoarea… — Acum îmi spuneţi că fiica dumneavoastră vă otrăveşte lent… — Asta e adevărul… — Adineauri, aţi afirmat cu aceeaşi tărie că ginerele dumneavoastră face tot ce-i stă în putinţă să întâlnească pe coridoare camerista, ca să vă toarne otravă în cafea sau în numeroasele ceaiuri pe care le beţi… — Asta e adevărul… — Totuşi… Consultă – sau se prefăcu doar că ar consulta – însemnările făcute în cursul discuţiei, care dura de mai bine de un ceas. — Totuşi, mi-aţi adus la cunoştinţă, la început, că fiica dumneavoastră şi soţul ei se urăsc… — Păi, ăsta e adevărul, domnule comisar. — Şi s-au înţeles să vă suprime? — Păi, tocmai asta e, că nu! Încearcă să mă otrăvească separat! Înţelegeţi? — Şi nepoata dumneavoastră, Rita? — Şi ea, tot separat… Venise februarie. Vremea era călduţă, însorită, cu cerul umezit uneori de un nor pufos de ploicică. Totuşi, de când vizitatoarea se afla la el în birou, Maigret scormonise de trei ori cu vătraiul în sobă, ultima sobă de la Poliţia Judiciară, pe care reuşise s-o păstreze cu foarte mare greutate atunci când pe Quai des Orfevres fusese instalată încălzirea centrală. Femeia purta o haină de vizon, rochie neagră de mătase, o mulţime de bijuterii – la urechi, la gât, la încheietura mâinilor, la corsaj, ca o ţigancă – şi probabil că era lac de transpiraţie, într-adevăr, fardul exagerat, care mai adineauri forma o crustă şi acum începea să se topească, te ducea cu gândul mai curând la o ţigancă decât la o mare doamnă. — În concluzie, trei persoane încearcă să vă otrăvească. — Nu încearcă… Au început… — Şi pretindeţi că acţionează fiecare fără ştirea celuilalt… — Nu pretind, sunt sigură… Avea acelaşi accent românesc ca o celebră actriţă de teatru bulevardier, aceleaşi izbucniri bruşte care îl făceau de fiecare dată să tresară. — Nu sunt nebună… Citiţi… Presupun că îl cunoaşteţi pe profesorul Touchard?… Este chemat ca expert la toate marile procese… Se gândise la toate, inclusiv să consulte cel mai celebru psihiatru din Paris şi să-i ceară un certificat care să ateste că era cât se poate de întreagă la minte! Nu putea decât să asculte cu răbdare şi, ca să-i fie pe plac, să noteze din când în când câteva cuvinte pe un blocnotes. Venirea doamnei fusese anunţată de un ministru, care telefonase personal directorului Poliţiei Judiciare. Soţul ei, mort cu câteva săptămâni mai înainte, fusese consilier de stat. Locuia pe strada Presbourg, în una dintre acele case imense din piatră care au o faţadă spre piaţa Etoile. — Să vedeţi cum procedează ginerele meu… Am studiat problema… Îl spionez de luni de zile… — Înseamnă că începuse de pe vremea când trăia soţul dumneavoastră? Îi întinse un plan al primului etaj, desenat de ea cu mare grijă. — Camera mea este marcată cu A… Cea a fiicei mele şi a soţului ei, cu B… Dar Gaston nu se mai culcă în această cameră de la o vreme… În sfârşit, sună telefonul, permiţându-i lui Maigret să răsufle puţin. — Alo… Cine e la telefon…? De obicei, centralistul nu-i făcea legătura decât în cazurile urgente. — Scuzaţi-mă, domnule comisar… Un individ, care nu vrea să-şi spună numele, insistă foarte mult să vă vorbească… Mi-a jurat că e o problemă de viaţă şi de moarte… — Şi vrea să vorbească direct cu mine? — Da… Vi-l dau? Şi Maigret auzi o voce îngrijorată care rostea: — Alo!… Dumneavoastră sunteţi…?