У нас вы можете посмотреть бесплатно Old Surehand - Partea 02 - Karl May или скачать в максимальном доступном качестве, видео которое было загружено на ютуб. Для загрузки выберите вариант из формы ниже:
Если кнопки скачивания не
загрузились
НАЖМИТЕ ЗДЕСЬ или обновите страницу
Если возникают проблемы со скачиванием видео, пожалуйста напишите в поддержку по адресу внизу
страницы.
Спасибо за использование сервиса ClipSaver.ru
#karlmay #oldsurehand #carti #cartiromana #lecturiaudio #lecturi #teatru #teatruonline #teatruaudio #cartiaudioromana #cartiaudio Iepurele din Vestul Sălbatic, şi mai ales cel texan, este ceva mai mare decât iepurele de pe la noi şi are şi urechi mult mai mari. Pe vremea aceea erau o mulţime de iepuri, pentru că existau încă destui bizoni şi alt vânat, aşa încât un westman nu irosea un glonte pe un iepure, decât numai dacă nu dădea de altceva. Nicăieri nu găseai atâţia iepuri ca la unul din pârâiaşele ce se varsă în Buffalo Spring, care, de fapt, era unul din izvoarele acestuia. Râuleţul ţâşneşte de la capătul unei vâlcele stâncoase, având forma unei tăvi şi care este des populată cu amintitele rozătoare. Iată de ce vânătorii albi îi spuneau „tigaia cu iepuri”. Aproape tot anul, fundul văii era acoperit cu iarbă grasă, de un verde intens, iar pereţii care se ridicau în pante erau plini de tufişuri, din mijlocul cărora se înălţa, ici-colo, coroana unui copac. Aceasta era Valea Iepurilor — Caam-culano, în care comanşii lui Vupa-Umugi îşi instalaseră corturile. A doua zi, cam cu două ore înainte de lăsarea serii, ajunserăm în apropierea acestei văi. În jurul nostru nu exista prea multă verdeaţă, chiar dacă locul nu era complet sterp, dar, întrucât puteam să ne aşteptăm să dam de oameni, trebuia să căutăm o acoperire. Aşa ceva se putea găsi numai lângă râuleţ, unde creşteau tufişuri. Ajunserăm la apă într-un loc care era la cel mult un sfert de oră de mers de la ieşirea din vâlcea. Fireşte, era o îndrăzneală din partea noastră să ne apropiem pe lumină, dar nu aveam de ales, întrucât timpul ne era foarte drămuit. Încă înainte de căderea nopţii trebuia să aflăm cam ce se petrece în vale. Am avut noroc şi am găsit lângă apă un loc, unde tufişurile ne ofereau o ascunzătoare cum nici nu se putea mai bună. Descălecarăm şi lăsarăm caii, destul de obosiţi, să se adape şi apoi să pască. Aduserăm provizii de carne uscată, care ne erau de ajuns pentru mai multe zile. Deoarece numai eu mai fusesem pe aici, cerui lui Old Surehand şi bătrânului Wabble ca nu cumva să părăsească ascunzătoarea şi să mă aştepte până mă întorc din recunoaştere. Îmi rememorai locurile, aşa cum le cunoscusem mai de mult, după care îmi făcui planul. În locul unde izvora apa din vale, terenul se înălţa în ambele părţi într-o pantă tot mai pronunţată şi tufişurile urcau până sus. Acest lucru îmi convenea. Tufişurile înconjurau marginea de sus a vâlcelei, de jur împrejur, ca o coroană, şi-mi ofereau suficiente locuri de a mă ascunde la nevoie. Desigur, exista şi o greutate care nu trebuia neglijată: nu aveam voie să las urme după mine, cel puţin să nu poată fi identificate ca fiind ale cizmelor mele şi nu ale unor mocasini de indian. În rest, toată regiunea era lipsită de copaci sau de tufişuri, încât orice obiect mai mărişor putea fi zărit de departe. Înaintând cu băgare de seamă, priveam mereu în jur. Spre bucuria mea, nu se zărea nici ţipenie de om, nici bărbaţi, nici femei, nici măcar copii. Era trecut de timpul în care, de obicei, toţi locuitorii rămaşi în tabără se adună în vale, pentru odihna de seară şi de noapte, lucru respectat cu sfinţenie când lipsesc războinicii. Ajungând la intrarea văii, o luai la dreapta şi urcai panta. Era oare intrarea păzită? Privii în jos, dar nu văzui pe nimeni. Valea putea fi străbătută cu piciorul cam într-o jumătate de oră, iar tabăra probabil că se afla instalată la jumătatea văii. În orice caz, partea din fund era destinată cailor. Mersei mai departe. Se părea că alesesem ora cea mai potrivită, pentru că nu era nimeni, nici sus, şi nici nu se vedea vreo urmă care să arate că cineva ar fi trecut de curând pe acolo. În curând zării primele corturi şi, înaintând încă puţin, văzui toată tabăra, alcătuita din corturi de vară, făcute din pânză. Nu avui timp să le număr, dar erau cu mult peste o sută. Între corturi şi în faţa lor se aflau băieţi, fete şi femei. Nu văzui decât puţini bărbaţi şi, după cât se pare, erau bătrâni. Oare Vupa-Umugi avea numai pe cei o sută cincizeci şi patru de războinici, şi să nu fi rămas nici unul aici? Nu-mi venea să cred, căci ar fi fost o mare imprudenţă. Era posibil să fi lăsat locul fără nici o apărare? Şi într-adevăr, cum mă aşteptam, văzui în spatele taberei un număr de cai. Căutai un loc de unde să pot vedea mai bine. Trebuia să descopăr vreun indiciu care să-mi arate cortul unde se află Bob. Probabil că era păzit. Şi într-adevăr aşa era. La intrarea ultimului cort, văzui doi războinici. Era cortul căutat. Nu departe de el era alt cort, mai mare decât celălalt. În faţa lui, înfipte în pământ, erau două prăjini de care atârnau diferite obiecte ciudate. Erau cumva nişte pungi cu „medicamente”? Era cortul şefului de trib?