Vanatorul De Oameni - James Oliver Curwood скачать в хорошем качестве

Vanatorul De Oameni - James Oliver Curwood

#vanatorul #oameni #carti #cartiromana #lecturiaudio #lecturi #jamesolivercurwood #curwood #ura #dragoste #lecturiAI #lecturiAIonline #lecturiAIaudio #cartiaudioromana #cartiaudio #crima #razbunare #dragoste #aventura Înainte ca panglicile subţiri, din oţel, ale căii ferate, să-şi fi croit drum prin regiunile acelea singuratice, portul Athabasca era pragul pitoresc pe care trebuia să calce piciorul oricui intra în aventura misteriosului şi măreţului Nord Alb. I se mai spunea Iskwatam, adică Uşa, care se deschidea către izvoarele fluviului Athabasca, ale marelui Mackenzie şi către Râul Sclavilor. E foarte greu să găseşti pe hartă oraşul Iskwatam. Totuşi, el figurează pe toate. Nu trebuie uitat, fiindcă povestea lui a însemnat, în viaţa oamenilor, vreme de peste o sută patruzeci de ani, aventuri şi tragedii. Se află pe drumul vechi, la circa o sută cincizeci de mile la nord de Edmonton. Calea ferată l-a apropiat de acest centru de civilizaţie. Dar, în spatele lui, ţinuturile sălbatice urlă, aşa cum au urlat de mii de ani, iar apele continentului curg spre nord, pentru a se revărsa în Oceanul îngheţat. E posibil ca şi cele mai frumoase visuri ale speculanţilor de terenuri să devină realitate, căci cei mai lacomi dintre toţi aventurierii din lume, cei însetaţi de aur, au venit acolo cu maşini de scris şi stenografe, în vagoanele de dormit de lux, pe calea ferată. Au venit să practice arta reclamei născută din legea aurului, vânzând loturi de pământ unor cumpărători plini de speranţă, care locuiesc la mii de mile de acolo. O dată cu calea ferată s-au introdus schimburile în natură şi comerciale legate de comorile oferite de acest imens ţinut nordic, aşezat între căderile de apă ale fluviului Athabasca şi marea polară. Dar, chiar mai frumoasă decât speranţa unei averi uriaşe, obţinută în câteva săptămâni, domneşte, în mijlocul pădurilor nesfârşite, credinţa superstiţioasă că sufletele celor morţi în sălbăticie fug de acolo pe măsură ce înaintează oţelul şi aburul. Fantomele primilor locuitori albi, ale lui Pierre, Jacqueline şi ale altora, s-ar fi sculat din mormintele lor aflate în ţinutul Athabasca şi ar fi plecat în căutarea unor meleaguri mai liniştite, spre nordul încă neatins de civilizaţie. Astfel, mâinile lui Pierre, ale Jacquelinei, ale lui Henri şi ale Mariei, ale lui Jacques şi ale soţiei sale, mâini arse de soare şi de vânt, care desţeleniseră ţinuturile acelea sălbatice, stăpânesc încă pământurile întinse dinspre miazănoapte, la mii de mile distanţă de ţinutul Athabasca, în vreme ce maşinile cu aburi îşi trag pe pământ mărfurile ce, de doar câteva luni, vin şi cu vapoarele. În pragul portului Athabasca, ochii închişi la culoare ai lui Pierre şi ai Jacquelinei, ai lui Henri şi ai Mariei, ai lui Jacques şi ai soţiei sale se adâncesc în ochii albaştri şi cenuşii1, umezi uneori, ai unei civilizaţii devastatoare. Acolo, şuieratul strident al unei locomotive în plină viteză tulbură cântecele seculare ale râului, fumul produs prin arderea cărbunilor pluteşte peste pădure, fonograful ţârâie, încercând să ţină isonul viorii, Pierre, Henri şi Jacques nu se mai simt stăpânii lumii când vin, din ţinuturile îndepărtate, cu încărcăturile lor de blănuri scumpe. Nu-şi mai povestesc, dându-şi importanţă, aventurile. Nu-şi mai cântă legendele sălbatice cu acelaşi elan, cum o făceau altădată, căci acum există şosele către Athabasca, hoteluri, şcoli, legi şi regulamente noi, de neconceput pentru vechii colonişti întreprinzători. Da, ieri încă nu exista cale ferată, de aceea un pustiu imens se întindea între port şi civilizaţie. Când s-a povestit, pentru prima oară, că o maşinărie cu aburi îşi croieşte drum, pas cu pas, prin mlaştini şi prin păduri de nepătruns, vestea s-a împrăştiat, în amonte şi în aval, pe cursurile de apă, pe o întindere de două mii de mile, ca o glumă bună, caraghioasă şi nereuşită, o aiureala cum Pierre şi Henri nu mai auziseră vreodată. În plus, când Jacques vroia să-i dea de înţeles lui Pierre că nu-i credea spusele, folosea, de obicei, cuvintele acestea: — Asta se va întâmpla, dom'le, când lucrul acela cu aburi va ajunge în port, când vacile vor paşte cu elanii la un loc şi când se va recolta grâu de pâine din mlaştinile care se văd pe aici. Iată că maşinăria cu aburi şi-a făcut apariţia şi vacile păşteau unde păscuseră elanii şi grâul se cultiva pe marginea marilor mlaştini. Astfel a pătruns civilizaţia în ţinutul Athabasca. Domeniul riveranilor s-a extins la două mile distanţă de port. Colonia din ţinut, care avea doar două sute douăzeci şi şapte de suflete înainte de apariţia căii ferate, a devenit centrul schimburilor comerciale al întregului ţinut sălbatic. Acolo veneau, dinspre sud, mărfurile pentru cei din nord. Pe malurile plate ale fluviului Landing s-au construit marile şlepuri ce trebuiau să transporte mărfurile până la capătul lumii.