Eşecul lui Maigret - Georges Simenon скачать в хорошем качестве

Eşecul lui Maigret - Georges Simenon

#esecul #maigret #memorii #carti #cartiromana #lecturiaudio #lecturi #georgessimenon #lecturiAIonline #lecturiAIaudio #cartiaudioromana #cartiaudio #simenon #maigret Bătrâna din Kilbum Lane şi măcelarul din parcul Monceau. Joseph, aprodul, bătu atât de uşor, încât ai fi zis că auzi zgomotul picioruşelor unui şoarece grăbit, întredeschise uşa fără s-o facă să scârţâie şi intră atât de încetişor în biroul lui Maigret, încât, cu creştetul său chel aureolat de un păr alb aproape imaterial, ar fi putut să facă foarte bine pe fantoma. Comisarul, aplecat peste dosare, strângând coada pipei în dinţi, nu ridică deloc capul, iar Joseph rămase pe loc, nemişcat. De opt zile, Maigret era la capătul nervilor şi colaboratorii lui intrau în birou doar în vârful picioarelor. De altfel, nu era singurul om exasperat din Paris şi nici din Franţa, pentru că nu se mai văzuse vreodată o lună martie atât de umedă, rece şi lugubră. La unsprezece dimineaţa, în birouri domnea încă o lumină ca aceea din zorii unei execuţii capitale; becurile rămâneau aprinse în plină zi şi amurgul începea la trei după-amiază. Nu se putea spune că ploua, ci mai curând că te aflai chiar într-un nor, cu apă peste tot, dâre pe podele şi oameni ce nu puteau să-ţi spună două vorbe fără să-şi şteargă nasul. Ziarele publicau fotografii cu locuitori de la periferie care se întorceau acasă cu barca pe străzi ce se transformaseră în râuri. Dimineaţă, când sosise la birou, comisarul întrebase: — Janvier a venit? — E bolnav. — Lucas? — Soţia lui a telefonat că… Inspectorii se îmbolnăveau unul după altul, uneori mai mulţi odată, astfel că doar o treime dintre ei mai erau disponibili. Doamna Maigret nu avea gripă, însă o dureau dinţii. Deşi fusese la dentist, o apuca durerea pe la două-trei noaptea şi nu mai punea pleoapă pe pleoapă până la prima geană de lumină. Era curajoasă, nu se plângea, nu lăsa să-l scape nici cel mai mic geamăt. Dar era şi mai rău. Brusc, în mijlocul somnului, Maigret îşi dădea seama că soţia lui era trează. Simţea că atât de mult se abţinea să se tânguie, încât abia dacă mai îndrăznea să respire. Un timp, comisarul nu zicea nimic, ascultându-i într-un fel suferinţa, după care nu se putea împiedica să nu mormăie: — De ce nu iei o pastilă? — Nu dormeai? — Nu. Ia o pastilă. — Ştii foarte bine că nu mai au nici un efect. — Ia totuşi. Maigret se dădea jos din pat, cu picioarele goale, îi aducea cutia, îi întindea un pahar cu apă, fără să-şi poată ascunde o lehamite care se transforma în iritare. — Îmi cer iertare, spunea ea, oftând. — Nu-i vina ta. — Aş putea să dorm în cămăruţa de la mansardă. Aveau una, la etajul şase, aproape niciodată folosită. — Lasă-mă să dorm acolo. — Nu. — Mâine vei fi obosit şi ai atâta treabă de făcut! Avea mai multe griji decât treburi de făcut, într-adevăr, tocmai atunci îşi găsise bătrâna englezoaică despre care scriau toate ziarele, doamna Muriel Britt, să disparĂ. În fiecare zi dispar femei şi, de cele mai multe ori, lucrurile se petrec discret. Fie că sunt găsite sau nu, ziarele nu scriu despre asta mai mult de trei rânduri. Muriel Britt dispăruse însă cu tam-tam, pentru că sosise la Paris cu cincizeci şi două de persoane, un întreg vagon, una dintre acele turme pe care organizatorii de excursii le adună din Anglia, Statele Unite, Canada sau de prin alte părţi şi le plimbă prin tot Parisul la un preţ foarte mic.