Maigret se inseala - George Simenon скачать в хорошем качестве

Maigret se inseala - George Simenon

#maigret #se #inseala #memorii #carti #cartiromana #lecturiaudio #lecturi #georgessimenon #lecturiAIonline #lecturiAIaudio #cartiaudioromana #cartiaudio #simenon #inspectorulmaigret Erau ceasurile opt şi douăzeci şi cinci dimineaţa şi Maigret se ridica de la masă, terminându-şi ultima ceaşcă de cafea. Era abia noiembrie, şi totuşi aprinseseră lampa. La fereastră, doamna Maigret se silea să zărească, prin ceaţă, trecătorii care, cu mâinile în buzunare şi aplecaţi de spate, se grăbeau către serviciu. — Ai face mai bine să-ţi pui pardesiul cel gros, îi zise ea. Căci îşi dădea seama ce vreme era afară după cum arătau oamenii de pe stradă. În dimineaţa aceea, toţi mergeau repede, iar mulţi purtau fular, şi-şi loveau într-un fel caracteristic tălpile de trotuar, ca să se încălzească. Pe câţiva îi văzuse ştergându-şi nasul cu batista. — Mă duc să ţi-l caut. El mai avea încă în mână ceaşca în momentul când sună telefonul. Ridică receptorul, privind, la rândul lui, afară, iar casele din faţă de-abia se vedeau prin pâcla gălbuie ce se lăsase pe străzi în timpul nopţii. — Alo! Comisarul Maigret?… Aici Dupeu, din Quartier des Ternes… Curios cum îl suna tocmai comisarul Dupeu, fiindcă acesta era, probabil, omul cel mai potrivit cu atmosfera acelei dimineţi. Dupeu era comisarul de poliţie din strada Etoile. Se uita cruciş. Soţia lui se uita cruciş. Gurile rele ziceau că şi cele trei fete ale lui, pe care Maigret nu le cunoştea, priveau cruciş. Era un funcţionar conştiincios, atât de grijuliu să-şi facă bine treaba, încât niţel de nu se-mbolnăvea. Parcă şi obiectele din jurul lui se posomorau, şi degeaba ştiai că e cel mai bun om din lume, tot îl ocoleai. Fără să mai pui la socoteală că, fie vară, fie iarnă, era mereu guturăit. — Îmi cer scuze că v-am deranjat acasă. M-am gândit că n-aţi plecat încă şi mi-am zis… Trebuia doar să aştepţi. Nu se putea să nu se explice el. Simţea invariabil nevoia să explice de ce făcea asta sau aia, ca şi cum s-ar fi simţit vinovat de ceva. — … Ştiu că vă place să fiţi în persoană la faţa locului. Poate mă înşel, însă am impresia că e vorba de un caz destul de special. Trebuie să ştiţi că nu am aflat încă nimic sau aproape nimic. Tocmai am ajuns şi eu. Doamna Maigret aştepta, cu pardesiul în mână, pe când soţul îi spunea, cu voce scăzută, ca ea să nu-şi piardă răbdarea: — Dupeu! Celălalt continua cu o voce monotonă: — Am sosit la birou la orele opt, ca de obicei, şi tocmai parcurgeam prima tranşă de corespondenţă, când, la opt şi şapte minute, am primit un telefon de la menajeră. Ea a găsit corpul, când a intrat în apartament, pe Avenue Carnot. Cum e la doi paşi, m-am repezit într-acolo cu secretarul meu. — Crimă? — Eventual ar putea să treacă drept sinucidere, dar sunt convins că e o crimă. — Cine? — O anume Louise Filon, de care n-am auzit vorbindu-se niciodată. O femeie tânără. — Vin. Dupeu vorbea mai departe, dar Maigret, prefăcându-se că nu observă, puse jos receptorul. Înainte de a pleca, sună pe Quai des Orfèvres şi ceru legătura cu serviciul de Identitate Judiciară. — Moers e pe-acolo? Da, chemaţi-l la telefon… Alo! Tu eşti, Moers? Vrei să vii cu oamenii tăi în Avenue Carnot?… O crimă… Am să fiu şi eu… Îi dădu numărul imobilului, trase pe el pardesiul şi, câteva clipe mai târziu, încă o siluetă întunecată trecea cu paşi repezi prin ceaţă. Găsi un taxi tocmai la colţul bulevardului Voltaire. Marile artere din jurul pieţei Etoile erau aproape pustii. Cele mai multe ferestre aveau perdelele lăsate, doar la câteva se vedea lumină. Pe Avenue Carnot, un poliţist cu pelerină stătea pe trotuar, dar nu se adunase lume, niciun curios. — La ce etaj? îl întrebă Maigret.